Sorin Ovidiu Bălan
Amnistia e precum cutremurul cel mare: vine sigur, la intervale regulate de timp. Dacă pentru cutremure perioada a fost calculată de către specialiștii de la noi ca fiind între treizeci și treizeci și cinci de ani, cu decretele de amnistie perioada este ceva mai scurtă. Aproximativ zece ani. Penultimul astfel de act normativ a fost dat înainte de Revoluţie de către Ceauşescu, în 1988. În perioada post-decembristă, Parlamentul nu a emis decât un singur astfel de decret, în 2002. Este sfârşit de 2013 şi s-a cam făcut vremea pentru un nou decret. Argumente pro şi contra sunt o groază. Disputa preşedinte – prim ministru s-a mutat şi pe acest tărâm.
Dar, să vedem argumentele pro. Puşcăriile supraaglomerate, ocupate în proporţie de peste 140 la sută, sumele mari cheltuite pentru întreţinerea unui deţinut, sumele mari cheltuite pentru a se respecta regulamentele (vezi telefoanele mobile şi drogurile). Şi nu în ultimul rând, poate pe primul loc, erorile juridice. Oameni care stau nevinovaţi în puşcării. Susţinătorii decretului vin şi scot în faţă şi un dicton: „Mai bine să scape 10 vinovaţi, decât să fie condamnat un nevinovat”. Iar cazurile de oameni care au fost condamnaţi pe nedrept se înmulţesc.
Acum, să trecem în revistă argumentele contra. Ele au fost exprimate într-o conferinţă de presă de însuşi preşedintele Traian Băsescu. În primul rând, teama că acest decret este dat cu dedicaţie, pentru demnitarii care sunt deja condamnaţi sau au procese pe rol. Printre cei care ar beneficia de asta ar fi Gigi Becali şi Adrian Năstase, dar şi alţii, nume mai puţin sonore. Ca argument, cei care sunt împotriva decretului aduc şi ei un dicton: „Perat mundi, fiat Justiţia”. Să piară lumea, dar să se facă justiţie.
Cine are dreptate? „Perat mundi”, sau „zece vinovaţi contra un nevinovat. Vă rog pe dumneavoastră să discerneţi.
Ceea ce pot eu să constat este că încă o dată, bătălia politică se joacă urât cu vieţile oamenilor, că acestea nu contează în fapt, ci doar capitalul de imagine.
Pro sau contra.
