Un altfel de CV / Nicoleta Voicu: “Este foarte important pentru mine ca, atunci când pun capul pe pernă, să știu că nu am să îmi reproșez nimic”

Odată cu accederea în funcții publice, vizibilitatea și interesul public pentru cei care le ocupă crește și, în general, oamenii devin interesați de CV-ul acestora și de ce anume îi recomandă pentru funcția respectivă, care le este parcursul educațional și profesional. Nu lipsește, însă, nici acea doză de curiozitate în legătură cu latura personală sau povestea de viață a celui care apare, la un moment dat, pe scena vieții publice. Pentru că informații legate de sfera profesională sunt ușor de găsit prin căutarea unui clasic curriculum vitae, disponibil în general în spațiul public, este interesant de aflat cine sunt, cu adevărat, oamenii din spatele funcțiilor, dincolo de notorietatea, mai mare sau mai mică, pe care au căpătat-o odată cu ascensiunea pe plan profesional.

Subprefectul Nicoleta-Marilena Voicu a fost de acord să discute despre latura pe care nu o face publică, în mod obișnuit. Astfel, într-o atmosferă relaxantă, la o cafea, aceasta vorbește despre subiecte din viața ei asupra cărora a păstrat discreția până acum.

– Având în vedere situația pandemică cu care ne confruntăm încă, este interesant să ne spuneți cum v-ați petrecut timpul în pandemie?

– Eu sunt o fire destul de casnică; nu simt niciodată nevoia să plec de acasă. Acasă este universul meu. Având în vedere că am trei copii, doi adolescenți și o fetiță care, în curând, va face patru ani, timpul meu liber este destul de limitat și mi-l împart între cele două cateogorii de vârste – adolescenți și copii mici. Trec destul de ușor de la discuțiile despre viață, sexualitate, persoana fiecăruia și, apoi, la cântece pentru copii.

– Considerați că timpul petrecut pentru a construi cariera dvs. a influențat calitatea vieții de familie?

– Nu, nu, sub nicio formă pentru că am transformat latura cantitativă în calitate. Folosim timpul acesta ca fiind foarte prețios, așa îl considerăm noi. Într-adevăr, toți trei au simțit lipsa mea, mai ales că niciodată nu se termină programul la 16:30 și, chiar dacă sunt în afara orelor de program, tot lipită de telefon sunt, indiferent de cine sună. Suntem tot timpul disponibili.

– Care este rutina unei zile de weekend sau, mai bine spus, a unei zile libere?

– Începem cu o cafea în familie. Încep să ni se alăture și adolescenții. Facem planurile pentru ziua respectivă. De exemplu, duminica este ziua în care noi mâncăm toți – cu bunici, cu toții bunicii, dacă se poate, nepoți, dacă sunt disponibili. Deci, duminica este ziua în care noi toți ne așezăm cu toții la masă. Este un obicei pe care l-am păstrat încă de când ne-am căsătorit.

– V-ați îndruma copiii să vă calce pe urme sau le-ați lăsa liberul arbitru?

– Fiecare are drumul lui. Eu am sarcina doar să le spun ce e bine și ce e rău, din punctul meu de vedere. Ei aleg și va fi dezamăgirea lor, nu a mea. Eu doar voi fi alături de ei, să-i susțin, și când sunt bucuroși, și când sunt triști. Îmi doresc doar să le fie bine și să fie fericiți.

– Ce vă pasionează, ce hobby-uri aveți?

– Îmi place să dansez. În liceu am făcut dansuri populare și apreciez foarte mult atât dansurile, cât și dansatorii. Am simțit lipsa acestui lucru în pandemie, cât și a acelor întâlniri între prieteni, unde, hai să spun, că mai lăsam puțin din gardă. Am păstrat acel număr limitat de prieteni și ne-am mai întâlnit, mai ales după ce ne-am vaccinat toți.

– Majoritatea oamenilor așteaptă cu nerăbdare momentul plecării într-o vacanță. Dvs. aveți un plan în acest sens?

– Am fost într-o vacanță, dar, așa cum am spus, casa este universul meu. Eu mă simt foarte bine acasă, nu mă plictisesc niciodată acasă, tot timpul găsesc ceva de făcut. De fapt, nu mă plictisesc niciodată niciunde. Nu sunt foarte pretențioasă, mă adaptez ușor mediului, oamenilor. Încerc să înțeleg de fiecare dată orice acțiune, orice interacțiune, chiar dacă este mai neplăcută – încerc să înțeleg motivul pentru care s-a acționat sau s-a interacționat așa. În momentul în care am înțeles, este evident că a venit și iertarea. Cred că eu sunt mult prea optimistă, spre deosebire de soțul meu, care este cu picioarele pe pământ. Și astfel, pot spune că ne completăm foarte bine. Suntem împreună de 28 de ani, din liceu (zâmbește). Chiar discutam că, în curând, nu vom mai avea amintiri unul fără celălalt.

– Aveți un model care v-a influențat sau pe care îl urmați?

– Nu am o persoană anume, nu aș vrea să fiu ca x sau ca y. Cred că am încercat să devin eu pentru mine un model și, de fiecare dată, să încerc să găsesc cea mai bună variantă a mea. Este foarte important pentru mine ca, atunci când pun capul pe pernă, să știu că nu am să îmi reproșez nimic și că tot ce am făcut și în viața de familie, și în viața profesională este în regulă.

– Care sunt calitățile pe care le apreciați cel mai mult la o persoană?

– În primul rând, sinceritatea, mai apoi, determinarea sunt calitățile pe care le apreciez, le caut și mă atrag astfel de persoane.

– Cât despre defecte, care vă deranjează cel mai mult?

– (râde) Antonimele celor două calități.

– Ce v-a determinat să faceți pasul spre o carieră juridică?

– Dintr-o întâmplare. Eu m-am pregătit, inițial, pentru medicină. Acesta poate fi un motiv pentru care mă regăsesc acum în Crucea Roșie. Eram într-o altă direcție. În timpul liceului, învățam cu o prietenă care era studentă la Drept, iar eu o ascultam. Eu am fost un copil bun și nu am ieșit din cuvântul părinților, învățând consecvent. Nu mi-a plăcut primul an absolut deloc. Chiar le-am spus părinților că vreau să renunț, însă mama a fost cea care m-a încurajat și a zis să mai încerc pentru că poate aș găsi o materie care îmi place. Am descoperit Dreptul Penal, iar, după aceea, am descoperit Criminologia și Medicia Legală, fiind materiile care mi-au plăcut cel mai tare.

– Am observat, însă, că v-ați îndreptat atenția și spre Crucea Roșie, fiind, în prim stadiu, voluntar, iar, pe 9 iulie, ați fost aleasă ca președinte al filialei Teleorman de Cruce Roșie. Așadar, cum ați ales să vă implicați în activitățile Crucii Roșie?

– Recunosc că mi-am dorit acea funcție.

– Ce v-a determinat să vă implicați?

– Înainte de pandemie, la un moment dat, le lăsăm copiilor instituționalizați pachete de Crăciun și de Paște. M-am gândit de multe ori că acei copii nu au neapărat nevoie de pachete și că ei au nevoie de altceva. Mergeam des la ei și ne jucam împreună. Mi-a fost foarte teamă la început de atașament. Soțul meu, știind latura aceasta a mea, cred că a fost și el stresat că merg acolo la copii.

Din punct de vedere al centrului, ei au ce le trebuie, deși personalul s-ar putea să fie un pic insuficient, au grijă de ei și atât, dar le lipsește afecțiunea. Ei văd fiecare doamnă ca pe o mamă. La început, am crezut că eu merg să le fac lor un bine. În timp, mi-am dat seama că ei îmi fac mie un bine. Era singurul moment în care mă deconectam, într-adevăr, de tot. Copiii sunt punctul meu cel mai sensibil. Acum profit de această situație și spun că nici măcar un loc de joacă în regulă nu au în spatele blocului. Au o bancă, un gard, cred că 20 mp și un pom în care se mai cațără.

– Spuneți, așadar, că de aici a plecat dorința de a vă implica în Crucea Roșie?

– Nu, nu. Implicarea în Crucea Roșie a venit în momentul în care mi-am dat seama că, în situația pandemiei, eu nu mai pot face nimic. Sunt foarte mulți oameni care nu au nevoie neapărat doar de lucruri materiale. De exemplu, sunt bătrâni singuri, cărora nu a avut cine să le cumpere alimente sau să îi întrebe dacă sunt bine sau nu pentru că erau izolați în casă. Nici măcar vecinii nu mai puteau merge la ei. De aici am ales să intru în organizație. Am fost foarte onorată pentru funcția de la Crucea Roșie pentru că nu m-am gândit niciodată la funcție în sine.

– Vizați o funcție politică în viitor?

– Nu m-am gândit niciodată la asta. Chiar mă gândeam că niciodată nu am făcut din asta un țel – să ajung acolo.

– Dacă s-ar ivi oportunitatea?

– Funcția de subprefect este o funcție politică și nu sunt membru al niciunui partid. Nu exclud posibilitatea asta, dar nu m-am gândit. Ține foarte mult de ce pot eu să ofer dintr-o anumită poziție. Mă bucur într-adevăr de numire și am fost onorată de propunere și de numire, dar de fiecare dată am încercat să fac lucrurile bine. Să las ceva în urmă. Sunt din 2003 în instituție și, de fiecare dată, când am avut oportunitatea să schimb ceva, am făcut-o și nu am ratat momentul.