Sorin Ovidiu Bălan
Acum, este cu adevărat un moment al adevărului. Un moment crucial în care trebuie să ne răspundem cinstit, fără limbajul diplomatic de lemn care macină vorbe multe şi nu spune nimic. Zic „să ne răspundem” pentru că nu este vorba numai de conducătorii mai mult decât vremelnici de acum ai ţării noastre. Trebuie să ne răspundem noi, ca naţiune: Ne doare numai de noi, sau de toţi românii?
Pentru că vremurile sunt foarte tulburi. Războiul rece este la un pas să izbucnească din nou. La graniţele noastre, evenimentele din Ucraina au luat-o razna. Se ameninţă, mai voalat sau mai pe faţă. Armate sau corpuri de armate sunt puse pe picior de război. Se retrag ambasadori, ceea ce nu este deloc un semn bun. Înseamnă că dialogul nu mai este o soluţie. Înseamnă că nu a mai rămas decât soluţia forţei, care se traduce prin morţi, răniţi, orfani, văduve, refugiaţi, pagube materiale imense. Dar, mai este şi altceva. În astfel de vremuri tulburi, bărbaţii de stat îşi arată cu adevărat valoarea, iar când lumina destinderii şi a păcii se iveşte, naţiunile pe care le conduc ies mai întărite.
Vom putea noi să facem la fel cum au făcut înaintaşii? La 1877, la 1848 sau la 1918? Va reuşi, la sfârşitul acestor tulburări majore, (să dea Dumnezeu ca ele să nu se transforme într-un conflict armat) naţiunea noastră să iasă mai întărită?
Veţi spune că nu avem nici un fel de treabă cu ceea ce se petrece în Ucraina. Că preşedintele Băsescu are dreptate atunci când ne linişteşte referitor la pătrunderea trupelor ruseşti în Crimeea, adică ocuparea teritoriului unui stat suveran, foarte vecin cu noi: „Rusia nu vrea un conflict cu NATO. Graniţele României sunt sigure”.
Daţi-mi voie să nu fiu de acord întru totul. România are două feluri de graniţe: unele de stat, artificiale, consimţite prin tratate internaţionale, care cred că sunt sigure. Dar şi unele de suflet şi conştiinţă, consimţite prin altfel de documente, mai statornice şi mai valoroase decât hârtiile semnate pe la tot felul de conferinţe de pace. Documentul cel mai greu care stabileşte aceste graniţe de suflet, este Limba Română. Eu sunt convins că graniţele României, se întind cu adevărat până acolo unde se vorbeşte Limba Română, până acolo unde populaţii întregi, pe lângă paşaportul eliberat de autorităţile statale, mai au şi un paşaport moştenit de la părinţi şi străbunici.
Nu cred că trebuie să vă reamintesc eu că în Ucraina există o populaţie compactă românească. Nici că Eminescu a făcut liceul la Cernăuţi. Nu trebuie să vă reamintesc faptul că şi în Basarabia, unde rusofonii şi comuniştii, stimulaţi de prezenţa trupelor ruseşti în Crimeea, visează să importe conflictul din Ucraina, dar în sens invers, către Rusia, există deja o republică artificială creată de Moscova, condusă de o marionetă care este tras de sfori de un criminal urmărit internaţional.
În acest context, trebuie să ne întrebăm: Suntem noi în stare să trudim în acest moment, în aşa fel încât naţiunea noastră, aflată nu numai în interiorul frontierelor de stat, să iasă întărită după această criză?
Autorităţile noastre au anunţat că au amenajat la graniţa cu Ucraina, câteva cămine pentru eventualii refugiaţi.
O fi de-ajuns să le dăm numai temporar un acoperiş deasupra capului, o farfurie de mâncare şi o cană cu apă? Şi cu asta să considerăm că ne-am făcut datoria faţă de ei? De românii din interiorul graniţelor Limbii Române?
