Pe lângă inegalabilele opere literare, I. L. Caragiale a lăsat moştenire şi câteva “tiparniţe” în care s-au turnat, de la el încoace, mai toţi politicienii şi, odată cu aceştia, cam tot ce a produs societatea românească la toate nivelele şi în toate profesiile.
Astfel că, se poate identifica, cu uşurinţă, politicianul profitor, imbecil, găunos şi lipicios, trădător şi arogant, dar care, obligatoriu, se străduieşte să se arate interesat de bunul mers al societăţii, mai mult decât de bunăstarea propriului buzunar.
Politicianul care furnizează promisiuni electorale ce nu vor fi vreodată transpuse în realitate, cu discursuri ce dau pe-afară de patriotism, dar care nu are nicio reţinere în a muşca mâna care l-a hrănit dacă trădarea presupune un pas în faţă pentru sine.
Politicianul fără oglindă retrovizoare care să-l facă să se întrebe cam ce caută el în politică, incapabil să vadă realitatea din jurul său şi să-i pună un diagnostic, pentru că preocuparea lui zilnică se concentrează doar asupra bunăstării proprii.
Politicianul care încearcă din răsputeri ca, în timp ce bagă tot mai adânc mâna în sacul parcă fără fund al statului, să mai facă, pe ici pe colo, şi câte o operă de caritate, prin care să dea semne că este interesat de ce se întâmplă cu electoratul. Mai o excursie la vreo mănăstire, mai vreo campanie de strângere de fonduri pentru un caz social, mai o casă construită pentru vreun nevoiaş, în general cam orice gen de iniţiativă care să-i aducă un plus de imagine şi care să-i contureze, în ochii electoratului, o aură de om cu suflet, mai ales în preajma alegerilor.
Desigur, cetăţeanul de rând ştie cu cine are de-a face, dar parcă prea sunt toţi o apă şi-un pământ, aşa că ce mai contează dacă la conducere sunt reprezentanţii unui partid ori ai altuia? Şi aşa se face că politicienii de serie semidocţi, preocupaţi de ascensiunea proprie, dezinteresaţi de problemele societăţii şi agresivi faţă de criticile venite din exterior populează astăzi scena politică. (Violeta Mocanu)