Carmen Dumitrescu
Pentru unii, sentimentele patriotice sunt o poveste desuetă. Într-o lume încărcată de atâtea griji egoiste, dragostea de ţară tinde să devină o realitate abstractă, pe care nu e bine să o priveşti direct. Cu toate acestea, patrioţii sunt printre noi. Unii şi-au descoperit dragostea de ţară în timp, alţii o simt de mici copii, ca pe o moştenire din străbuni, de care nu se pot lepăda. Larisa Novak face parte din rândurile celor care, în iarna trecută, protestau, pe un frig cumplit, în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor. Când protestele s-au încheiat, Larisa a considerat că lucrurile nu s-au rezolvat şi că respectul pentru ţara ei este în continuare doar un concept fără acoperire, aşa că şi-a continuat protestele, de data asta individual.
Ea şi-a pus în piept o cocardă tricoloră, pe care o poartă mereu, considerând că ţara pe care o iubeşte atât merită să aibă parte de cetăţeni demni şi mândri, de oameni care ştiu să ţină fruntea sus şi mâna pe drapel.
Am întrebat-o pe Larisa ce înseamnă pentru ea tricolorul. Răspunsul a venit de-a dreptul impresionant: “Pentru mine, drapelul nu reprezintă un simbol! El este totalitatea informaţiilor acumulate în timp despre istoria neamului nostru, a pământului şi, nu în ultimul rând, a celor care au trăit de-a lungul vremii pe aceste meleaguri. legenda Tricolorului, cea mai dargă mie, este aceea care poate fi înţeleasă de micuţii pe care, îmi place să cred, că îi formez ca viitori cetăţeni: soldatul plecat la luptă cu darurile celor trei fetiţe ale sale – o batistă albastră ca ochii celei mari,o batistă galbenă, ca pletele celei mijlocii şi una albă, pe care cea mică nu ştia să o vopsească încă. La sfârşitul bătăliei, la pieptul său au fost găsite cele trei batiste iar ultima era înroşită de sângele celui care îşi pierduse viaţa. Colegii săi au înodat bastistele şi au purtat acel tricolor. Nu este necesar să văd în faţă drapelul, să-l sărut pentru a-mi dovedi sentimentele. Ştiu că prin ceea ce fac, prin luarea de atitudine, prin neplecarea capului arăt că simt româneşte”.
În ceea ce priveşte raportarea la simbolurile naţionale, Larisa Novak a fost extrem de sinceră: “O raportare la simbolurile naţionale? Nu mă raportez la ele! Eu simt că sunt una cu ele! Dacă atunci când eram copil îmi doream să pot fi o Ecaterina Teodoroiu, acum îmi doresc să pot convinge cât mai multe persoane că ţara noastră merită să se ridice în picioare, să am puterea să lupt alături de cei mai tineri pentru o reevaluare a românilor şi multe altele îmi doresc. În ceea ce priveşte protestul meu, trebuie să vă mărturisesc că în luna ianuarie, după 3 săptămâni de proteste în faţa Casei de Cultură, alături de alte persoane am rămas la un moment dat … singură. Eu şi duba jandarmilor! Era un moment care, dacă nu ar fi trist pentru mine, ar fi fost comic! Să fiu păzită de 4 sau 5 jandarmi? Bravo mie, mi-am zis… dar îmi era milă de ei că trebuia să mă păzească. Aşa că am considerat că pot să-mi inventez eu o formă personală de protest: o cocardă tricoloră prinsă în piept. Mi-a plăcut să cred că a plăcut şi altora, pentru că domnul primar Drăguşin a zâmbit când a auzit că aşa protestez eu. Când ne-au făcut viermi, eu… protestatar conscrat, mi-am confecţionat un fluture pe care l-am purtat în piept şi pe care am scris: NU SUNT VIERME! Aşa înţeleg eu patriotismul, iubirea pentru acest pământ, acest neam şi consider că atât cât trăiesc, am datoria să lupt pentru idealurile mele.”
