România anului 2013, în câteva cifre: 2.800 comune, 13.000 sate, peste 10 milioane de oameni care trăiesc în mediul rural. Aceleaşi statistici spun că în România există, în medie, un medic şi o asistentă pentru fiecare 20 de sate. Teleorman, 2013: 92 de comune, 231 de sate şi peste 260.552 de suflete care trăiesc la ţară. Majoritatea, sunt femei, în satele teleormănene, şi majoritatea nu lucrează; după ultimul recensământ din 2011, la ţară trăiesc 131.687 de femei, iar numărul persoanelor de sex masculin este de 128.865 de bărbaţi.
Aceştia sunt deserviţi de 111 medici de familie, de unde rezultă un medic la două sate. La finele lui 2012 zonele deficitare la capitoului medici de familie fiind Blejeşti, Beciu, Beuca, Botoroaga, Bujoreni, Buzescu, Frăsinet, Fântânele, Conţeşti, Islaz, Lunca, Măldăieni, Mârzăneşti, Orbeasca, Peretu, Plosca, Segarcea Vale, Sfinţeşti, Slobozia Mândra şi Tătărăştii de Jos, Gălăteni, Siliştea Gumeşti. Populaţia de la sate are posibilitatea să-şi achiziţiooneze medicamentelele din 56 de farmacii, câte sunt deschise în mediul rural, şi dacă acestea ar fi câte una în fiecare localitate, ar fi cât de cât bine, dar acestea sunt şi câte două, chiar trei, în comunele mai bine dezvoltate din punct de vedere economic din judeţ, în timp ce în Teleorman sunt comune care nu numai că nu au o farmacie sau măcar un punct farmaceutic, nu au nici medic de familie.
Această situaţie este întâlnită în comuna Beciu, unde oamenii îşi amintesc că ar fi pe listele unui anumit doctor, dar nu merg la el pentru probleme minore, ca răceală sau pojar la copii, fie pentru că are cabinetul prea departe, fie din convingere că nu-i poate ajuta cu mare lucru, drept pentru care, ori se lecuiesc singuri cu metode tradiţionale, ori apelează la Salvare. Chiar şi dacă ar merge la doctorul din comuna alăturată unde sunt înscrişi, dacă obţin reţetă trebuie să meargă la oraş, cel mai aproape la Roşiorii de Vede, să-şi ia medicamentele, aşa că pentru orice problemă, sună la Salvare, se duc la spital şi acolo beneficiază şi de reţetă, şi de consult. Mai grav este că mare parte a populaţiei din rural nu este asigurată, iar la spital mare lucru nu se poate face pentru această categorie a neasiguraţilor. La Botoroaga de exemplu, unde am stat de vorbă cu dr. Daniela Mocanu, pe lista sa de pacienţi sunt înscrise 1.800 de persoane, reprezentând pensionari, salariaţi, copii şi coasiguraţi, comparativ cu 2.500 de persoane câte au fost înscrise iniţial. Totodată, aceasta ne-a spus că, lună de lună, numărul asiguraţilor scade, oamenii devenind şomeri, iar odată cu încetarea indemnizaţiei de şomaj, nemaiavând venituri, nu mai au nici calitatea de asigurat, iar dacă nu pot deveni coasiguraţi, nu mai beneficiază decât de asistenţă medicală de urgenţă. Acestea sunt efectele renunţării la medicina rurală, cea care prevedea dispensare medicale rurale, cu specialişti şi asistente, iar, astfel, România nu are cum să fie sănătoasă. La ţară, indiferent de judeţ, situaţia este tragică: dispensarele sunt închise, iar Serviciile de Ambulanţă, supra-solicitate. Salvările bat zilnic drumuri lungi în sate şi comune, unde oamenii s-au învăţat să sune la 112 pentru orice fleac.
Bătrâni, bolnavi, ajung la medic de cele mai multe ori în ultimul stadiu al bolii. Pentru că România este ţara în care medicina de familie nu e nici curativă şi nici preventivă. Puţini sunt medicii care îşi monitorizează pacienţii, iar cei care de bunăvoie se duc acasă la ei sunt excepţii, iar pe de altă parte puţini sunt cei care înţeleg că trebuie să se ducă la medic periodic, la cel de familie, şi să nu apeleze la cea mai scumpă verigă a sistemului sanitar, spitalul. Un alt motiv pentru care bătrânii de la ţară au renunţat să mai spere în leacul dat de medici şi se tratează cu rugăciuni şi leacuri băbeşti este acela că stau prea mult pe drumuri şi sunt prea obosiţi şi bolnavi să-şi permită să-şi iroaseacă ultimele zile căutând leacul departe de casă.
Bătrânii susţin că regimul comunist avea medicină rurală bine pusă la punct, în care doctorii erau trimişi la sate şi comune să aibă grijă şi de poporul de aici, făcând referire la faptul că în acele vremuri în rural existau şi specialişti, femeile nemaifiind nevoite să meargă să dea naştere copiilor pe la alte spitale şi nici să fie supravegheate în cabinete medicale din oraş. Sunt mulţumiţi de doctorii din localităţile lor, dacă au, dar sunt şi conştienţi că un medic de familie nu poate face multe, tot trebuie să bată drumurile la oraş pentru un specialist, sau chiar pentru o amărâtă de reţetă, pe care, pe deasupra, o şi plătesc în parte, prea puţine medicamente fiind gratuite. Multe localităţi duc lipsă chiar şi de medic de familie, iar statisticile spun că numărul pacienţilor care revin unui doctor, la nivel naţional, este de şase ori mai mare decât la oraş. Mulţi renunţă de tot să mai consulte, de rutină, un doctor şi abia când sunt la un pas de moarte ajung la specialist.
Cât timp medicul de familie, cel care în străinătate tratează 90-95% dintre afecţiuni şi filtrează accesul pacienţilor la spital, este ca şi inexistent la sate, nu pentru că nu vrea şi pentru că nu sunt suficienţi, iar un singur medic nu poate ajunge la un asemenea procent, oamenii se duc direct la spital, cel mai scump segment al sistemului sanitar. Cei ce s-au perindat pe la conducerea Ministerului Sănătăţii n-au ştiut cum să resusciteze medicina de familie, aşa că acum e în moarte clinică. Şi odată cu ea întreg sistemul sanitar… . Iar cei câţiva doctori care s-au încumetat să-şi deschidă cabinet la ţară probail nu mai au cum să dea înapoi, că poate ar face-o. (C.P.)
