Carmen Dumitrescu
În cursul zilei de ieri, 2 iulie, marele rapsod teleormănean, Liviu Vasilică ar fi împlinit 63 de ani. Data în cauză a generat o iniţiativă din mediul online, chiar din partea unui tânăr alexăndrean care a dorit să mobilizeze cât mai mulţi alexăndreni să fie prezenţi la statuia lui Liviu Vasilică, începând cu orele prânzului, pentru a aprinde o lumânare în memoria celui care a dus numele judeţului Teleorman cât de departe a fost omeneşte posibil. Iniţiativa s-a bucurat de ecouri, astfel că încă dinaintea orelor 13.00, când era programată începerea manifestării, mai mulţi alexăndreni au adus flori şi au aprins lumânări, discutând în şoaptă şi cu evlavie despre cel care a fost Liviu Vasilică, atât ca om, cât, mai ales, ca rapsod şi artist de geniu. La momentul comemorativ au fost prezenţi mai ales membrii familiei artistului, alexăndrenii sosind în număr mai mare după orele după-amiezei, la terminarea programului de lucru. Dar la orele 13.00, la statuia marelui rapsod teleormănean s-a aflat atât Florina Vasilică, împreună cu cei doi copii ai săi, Livia şi Florin, dar şi împreună cu mai mulţi apropiaţi ai familiei. Chestionată cu privire la semnificaţia zilei de 2 iulie, Florina Vasilică ne-a dezvăluit că data aceasta a avut mereu o semnificaţie tristă pentru familia ei: “Altădată, această zi avea o semnificaţie deosebită pentru noi. Era o zi frumoasă, într-un fel, dar pe de altă parte era tot tristă, din cauza faptului că la această dată se întâmplase ca şi tatăl lui să treacă în nefiinţă. Şi din acest motiv el niciodată nu sărbătorea ziua de naştere pe 2 iulie, făcea acest lucru împreună cu noi şi prietenii ori înainte, ori după data de 2 iulie. Acum, trecând anii, soarta a făcut ca această dată să fie tot una foarte tristă pentru familia noastră… Pentru că Liviu a plecat dintre noi prea repede, trebuia să ajungă şi el la o vârstă mult mai înaintată, să se bucure de viaţa de pe acest pământ şi să ducă la îndeplinire tot ce vroia să realizeze pe plan profesional. Şi îmi pare rău că nu se mai vorbeşte despre activitatea lui profesională ca şi medic, nu doar despre activitatea lui cultural-artistică. Noi uităm adesea de meseria lui de suflet, cea de medic, pe care a practicat-o cu credinţă şi seriozitate şi muncă. A fost un foarte bun medic, punând în practică cunoştinţele lui medicale, ajutând la rezolvarea stării de sănătate a multora. Şi acum mă întâlnesc cu oameni pe stradă care mulţumesc pentru că le-a ajutat copilul, ori direct, ori prin sfaturi medicale de importanţă majoră pentru remedierea stării lor de sănătate. Semnificaţia acestei zile pentru noi este şi dureroasă, dar şi tristă, dar cel care a organizat acest moment trebuie felicitat. Am înţeles că la statuia asta vin multe mirese să se fotografieze. Încă o dată mulţumesc celui care a avut iniţiativa, lumea va veni şi sper să devină o tradiţie şi, an de an, să ne întâlnim aici să îl comemorăm…”.
La eveniment a participat şi Florin Vasilică, care s-a arătat destul de dezamăgit de participarea redusă a alexăndrenilor, dar şi-a exprimat speranţa că pe termen lung atitudinea se va schimba şi oamenii din Teleorman vor înţelege cât de important e să îşi comemoreze şi să îşi respecte oamenii de marcă: “În primul rând, trebuie felicitat iniţiatorul acţiunii, acesta fiind un tânăr a cărui mamă mi-a fost profesoară în liceu. E important că se face măcar atât. Ce îmi pare rău este că se face încă foarte puţin, în ciuda promovării destul de bune. S-ar putea ca lumea să fie încă la muncă şi după orele 16.00 să vină mai mulţi. Măcar atât, deşi e foarte puţin în raport cu aportul de imagine pe care l-a adus tata judeţului. Aşa cum v-am spus, noi avem trei nume mari ale judeţului: Liviu Vasilică, Marin Preda, pe care nu-l comemorăm, şi Floarea Calotă, care este în viaţă şi care nu e invitată la evenimentele publice din judeţ. Noi cei care mai facem ceva pentru judeţ suntem mici faţă de ei. Dar ei sunt coloşii judeţului şi este păcat că nu facem ceea ce trebuie aşa cum se face peste tot în ţară. Sunt omagiaţi artişti mai puţin cunoscuţi. Pe partea cealaltă, pierderea rămâne pierdere şi nu voi discuta despre ce simt acum, pentru că nu am cuvinte…”.
