Carmen Dumitrescu
Despre rolul jurnalistului în comunitate se discută destul de frecvent. Asta pentru că profesia în sine n-a reuşit să se coaguleze independent de alte domenii de interes şi activitate şi pentru că nici până în zilele noastre n-a reuşit să aibă foarte mulţi exponenţi de marcă, capabili să dea dovadă, prin activitatea lor, de un grad suficient de profesionalism. Aceasta a fost doar una dintre subiectele discutate cu jurnalistul şi profesorul universitar, George Stanca, sosit vineri, 1 februarie la Alexandria, pentru a-şi prezenta cartea: “Pamfil Şeicaru – şantajul şi etajul, între mit şi realitate”. Printre altele, importantul jurnalist a mărturisit că relaţia sa foarte strânsă cu judeţul Teleorman l-a determinat să aibă întâlniri frecvente cu elita intelectuală a Alexandriei şi că întotdeauna când ajunge în aceste locuri se simte ca acasă.
De ce aţi simţit imboldul să vă lansaţi cartea şi la Alexandria?
Eu, de fapt, niciodată nu lansez doar o carte, ci folosesc prilejul lansărilor de carte pentru a mă întâlni cu cititorii mei. Lansarea de carte e întotdeauna doar un pretext. La Alexandria am atâţia prieteni, încât pot spune că am lăsat cartea la jumătate dintre intelectualii oraşului, în consecinţă mă aşteptă constant să pot avea discuţii pe teme din cartea mea cu participanţii la lansarea de carte de acum… Astfel că apropierea mea cu elita intelectuală a acestui judeţ a constituit motivul primordial pentru care am ales să îmi prezint aici cartea.
Dacă ar fi să sintetizaţi, ce puteţi spune despre carte celor care nu au avut încă oportunitatea să o parcurgă?
Ca să fie foarte clar, e vorba despre cartea mea “Pamfil Şeicaru – şantajul şi etajul, între mit şi realitate”, care constituie varianta literară a unui doctorat ştiinţific pe care mi l-am dat în anul 2010 şi care a fost primit cu multă căldură de către istoricii noştri – eu nefiind deloc istoric – pentru că completează nişte goluri privind personalitatea marelui jurnalist – poate cel mai mare jurnalist interbelic al României, Pamfil Şeicaru. Mai mult decât atât, Comisia Doctorală, şi am precizat acest lucru la sfârşitul cărţii, a fost de acord cu o afirmaţie de-a mea considerată de unii hazardată, şi anume că Pamfil Şeicaru a fost cel mai mare jurnalist al tuturor timpurilor din România şi făceam o comparaţie cu restul marilor jurnalişti: Eminescu a fost un mare ziarist, dar a fost întâi poet, Arghezi a fost un mare ziarist, dar a fost întâi poet, Nicolae Iorga a fost un mare jurnalist, dar a fost întâi istoric. Singurul care a fost şi a rămas un mare ziarist a fost Pamfil Şeicaru. Deşi, aici fac şi amendamentul că Pamfil Şeicaru a fost şi un mare istoric. Chiar profesorii în faţa cărora am prezentat teza de doctorat au rămas uimiţi, dar le-am adus argumente şi documente, cărţi de istorie mai puţin cunoscute de marele public. Cărţile lui aduc o contribuţie extraordinară, pentru că istoria este scrisă de un scriitor, de un ziarist, astfel că istoria este ca un roman, ca un thriller care te prinde. De pildă, este celebra carte “Istoria partidelor”. Ei bine, cartea aceea e o poveste atât de frumoasă a evoluţiei românismului în ţara noastră, absolut incredibilă. Mai e o poveste frumoasă, legată de marele ziarist, care, fiind îngropat în cel de-al Doilea Război Mondial în pământ din cauza unui obuz căzut lângă el, acesta s-ar fi rugat proniei să îl scape, pentru că va construi pe locul acela o mănăstire. Mănăstirea s-a ridicat mai târziu, în 1934 şi ea a fost plătită integral din banii lui Şeicaru. Încă un detaliu important ar mai fi şi acela că Şeicaru a fost îngropat de trei ori. Dar v-aş putea vorbi la nesfârşit despre el, de aceea poate ar fi bine să-mi mai puneţi o întrebare (râde).
Sunteţi un cunoscător al mediului jurnalistic românesc, poate chiar judeţeam. Cum descrieţi noul val de jurnalişti tineri, care ar trebui, teoretic, dar şi practic, să ducă mai departe munca predecesorilor?
Da, e adevărat că sunt un cunoscător al acestei profesii, de altfel am ieşit la pensie ca şi cadru universitar cu un an în urmă. Din păcate, nenorocirea e aceea că trecutul nu mai are nici o valoare pentru tinerii de astăzi. Dar în calitate de, până anul trecut, cadru universitar, care a luat pulsul acestei tinere generaţii, asta e doar una dintre probleme. Toată lumea crede că a avea talent ca jurnalist este suficient. Mulţi au scris doar cu talent, oameni care au venit din alte profesii, mai ales după 1990. Pe mine profesia asta m-a prins din 1970, când debutasem la revista “Săptămâna” nou deschisă de Eugen Barbu. Eu critic ceea ce am fost şi eu, practic. Pentru că eu am terminat Facultatea de Construcţii, am fost inginer până în 1989, dar când am zis că nu mai vreau să profesez, n-am mai profesat. Oricum, eu scriam deja, aveam 5 sau 6 cărţi scrise ca poet şi ulterior am îmbrăţişat definitv această carieră. Repet, tineterul are o impertinenţă formidabilă a lui care nu înţelege că orice meserie, inclusiv aia de jurnalist, cu tot talentul pe care îl ai, trebuie aprofundată şi luată în serios. Acum mai există ceva, un lucru destul de neplăcut, şi anume, tabloidizarea întregii prese româneşti. O să îmi spuneţi: “dumneavostră, domnule Stanca scrieţi pentru un tabloid. Dar citiţi acolo, să vedeţi ce anume scriu eu acolo. Pentru că eu demolez ideile tabloide printr-un tabloid. Să vă spun şi de ce. Dacă vrei să înveţi un porc să mănânce pâine şi el mânăncă de regulă fecale, întâi îi pui câte puţină pâine în mâncare, ca să îi schimbe gustul… Gustul publicului trebuie schimbat şi e foarte important să ne implicăm mai mulţi, atât reprezentanţi ai presei tinere, cât şi jurnalişti cu experienţă acestui deziderat, al educării preferinţelor cititorilor.
Există vreo diferenţă dintre jurnalistul de acum 30 de ani şi jurnalistul tânăr de acum?
Fără a fi acuzat de vreo nostalgie comunistă, nu se pot compara. Ziaristul de dinainte de 1990 era meseriaş, era profund, îşi făcea cu profesionalism meseria. Acum, jurnalismul nici măcar nu e tratat ca o ştiinţă, ca matematica, ca istoria. În Academia Franceză sunt cel puţin 30 de jurnalişti. Noi de ce nu preţuim această meserie? Deci răul tot de la noi vine. Şi încă ceva. Acum, dacă ar trebui să mă gândesc la generaţia tânără de jurnalişti, pe cine am putea vedea ca făcând parte din Academie, când presa se face în stil tabloid? Evident că pe nimeni…
