În noaptea de 14 spre 15 august 1916, armata română a ocupat pozițiile de atac pe aliniamentul Carpaților și în strigătele comandanților – „La atac!”, „Înainte, băieți!”, „Victorieee!”, zguduind munții, a declanșat ofensiva pe cel mai lung front din Europa, peste 1000 de km, pentru înfăptuirea marelui deziderat – eliberarea provinciilor românești aflate sub stăpânire străină și unirea lor cu Regatul României. În ziua de 15 august, zi de mare sărbătoare, creștinii prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului. Zi de vară, de vară toridă. Soldații luptau în vestoane sub soarele dogoritor, încinși cu cartușiere, cu ranițe grele în spate, plecați din brazda uscată a câmpiei, să-și slujească Țara și Tronul. Cei peste 420.000 de tineri primesc „botezul focului” în această zi, într-un elan nebunesc.
Spre deosebire de frontul de nord și nord-vest unde acționau Armatele 1,2 și de Nord și care avea un obiectiv strategic ofensiv, linia Dunării era angajată într-un sistem strategic defensiv, de-a lungul ei fiind dispuse în special batalioane de miliții. Frontul sudic era asigurat de Armata a 3-a. Din păcate, tot ce nu a fost consolidat la începutul războiului, va avea ulterior efect de domino. Prăbușirea frontului dunărean printr-o succesiune de greșeli operative și nesincronizări între comandamentele interne sau interaliate, va influența decisiv rezultatul campaniei din 1916, care se va încheia dezastruos.
Tinerii noștri au plecat la război încrezători în victorie. Maria, Regina lor și a Țării, i-a îmbărbătat, le-a oferit flori, țigări și era încrezătoare că acești tineri veseli și puternici vor înfăptui România Mare. Ei își vor îndeplini jurământul militar, dar cu ce sacrificii… Crestele și văile munților, apele, dealurile și câmpiile s-au acoperit curând,peste chiotele victoriei, cu corpurile ostașilor – însângerate, mutilate, încremenite în eternitate, cu resturi umane pulverizate de obuze și șrapnele inamice. Superioritatea tehnicii militare adverse, ezitarea comandanților noștri în a valorifica unele victorii printr-o ofensivă susținută, slaba înzestrare cu armament modern și muniție, slaba instruire militară, distrugerea legăturilor de comunicație dintre comandamente ca urmare a luptelor violente au condus la copleșirea unor unități militare care nu au mai putut să spargă încercuirea și au căzut captive la inamic. După unele surse, numărul prizonierilor români captivi în lagărele Puterilor Centrale s-a apropiat de 200.000. Lungul drum al suferințelor prizonieratului va fi plin de umilințe și măcinat de chinurile îngrozitoare ale foamei, gerului și rănilor, de marșuri istovitoare, de durere, de dorul de familie și locurile dragi. Din cauza condițiilor de prizonierat, cei mai mulți dintre soldați vor muri în 3-4 luni. Pe osemintele soldaților noștri, printre care se află și mulți teleormăneni, se sprijină o parte din pământul Europei, din Alsacia până în Asia Mică, și din Marea Baltică până în munții Rodopi. Vreme de un secol, peste ei s-a așezat o tăcere și o uitare nemeritate. Azi nu voi vorbi despre ei, merită mai mult decât o împletire de cuvinte pline de emoție. Voi aminti azi despre un episod al eroismului uitat – leii care au strigat în fața inamicului –„Victorieee!!!”, deși tehnic și, în unele împrejurări și numeric, erau copleșiți.
Frontul dunărean a fost forțat în noaptea de 10 noiembrie 1916, în sectorul Sviștov-Zimnicea. Acest eveniment militar a declanșat o a doua evacuare a orașului, de data aceasta spontană, astfel că cei care au putut să se refugieze s-au îndreptat spre comunele învecinate sau Alexandria și satele din jur. Orașul nu a fost predat de autoritățile locale diviziilor Puterilor Centrale care s-au revărsat masiv pe un cap de pod foarte larg. Un pluton de grăniceri a căzut în mâinile dușmanului, iar un post de poliție a fost evacuat în grabă. Orașul a fost ocupat în urma unor lupte, cu toată rezistența opusă de unitățile militare care îl apărau. S-au dat lupte, s-au numărat morți de-o parte și de alta. În Cimitirul Internațional de Onoare de la Zimnicea, înființat de comandamentul german în 1916, se află 49 de morminte individuale – în 25 dintre ele, organizate în două parcele, se află osemintele soldaților români, în alte două parcele, se află 24 de morminte cu osemintele combatanților germani și austrieci. Totodată, într-o criptă-osuar se găsesc depuse osemintele a 61 de soldați români, doi ofițeri și un subofițer. Rezistența depusă aici a întârziat înaintarea celor cinci divizii germane, austro-ungare, bulgare și turce spre Alexandria și București. După luptele intense pentru apărarea gării Ulmuleț și Șoimu, unitățile militare române s-au retras și s-au repliat în zona satului Prunaru, unde s-a consumat unul dintre cele mai dramatice și eroice atacuri militare, intrat în istorie ca „Șarja de la Prunaru”. Acțiunile militare de aici au permis retragerea Diviziei 18 infanterie și dispunerea în aliniament pentru apărarea capitalei. Și luptele din Teleorman, și regimentele teleormănene care au acționat în alte zone ale țării, au avut eroi, iar numele lor trebuie așezate cel puțin în paginile istoriei locale, pentru că din istoria națională fac parte prin naștere, educație și sacrificiu. Au fost decorați prin decret regal semnat de Regele Ferdinand, pentru acte de bravură în timpul campaniilor din 1916-1917, cu:
Ordinul Crucea României cu spade în gradul de Comandor
Colonel Stoenescu Alexandru, comandantul regimentului 60 infanterie, pentru curajul și destoinicia cu care a condus regimentul pe câmpul de luptă;
Ordinul Crucea României cu spade în gradul de Ofițer
Medicul locotenent-colonel în rezervă Manu Ioachim, pentru zelul și devotamentul cu care a îngrijit de răniți pe câmpul de luptă;
Ordinul Coroana României cu spade în gradul de Cavaler
Locotenent Ionescu T. Nicolae, regimentul Teleorman 20 infanterie, pentru bravura și destoinicia ce a arătat pe câmpul de luptă;
Sublocotenent de rezervă Marinescu Nicolae, regimentul 20, pentru bravura și destoinicia ce a arătat pe câmpul de luptă
Ordinul Steaua României cu spade în grad de Cavaler
Locotenent Stoica Nicolae, regimentul Teleorman 20 infanterie, pentru bravura și avântul cu care și-a condus plutonul la asalt în ziua de 15 august 1916, în lupta din Valea Timișului. De asemenea s-a distins la 20 septembrie prin furia cu care și-a deschis drum cu baioneta prin mijlocul trupelor ungurești ce-l înconjuraseră, precum și în luptele de la Perșani și de pe Muchea Susaiului, unde a căzut grav rănit;
Bartolomeu St. Gheorghe, din regimentul 2 artilerie grea, pentru curajul și devotamentul ce a arătat la 6 septembrie 1916, în timp ce bateria se afla la Zimnicea, în luptă cu artileria grea inamică de la Sviștov. Legăturile telefonice fiind distruse, a condus tragerea bateriei trecând prin loc deschis de la adăpostul unui tun la al altuia pentru a controla tragerea, nesocotind proiectilele ce cădeau în apropierea sa;
Medicul locotenent de rezervă Tănăsescu M.G. Ovidiu, regimentul 20 Teleorman infanterie, pentru devotamentul și destoinicia cu care a combătut bolile contagioase în 1916-1917;
Ordinul Crucea României cu spade în gradul de Cavaler
Locotenent Ștefănescu Octavian, regimentul 20 Teleorman infanterie, pentru bravura și destoinicia cu care a servit pe câmpul de luptă în 1916, ca ofițer de legătură. S-a distins în lupta de la Ulmuleț;
Medalia Bărbăție și Credință cu spade clasa II
Plutonier Iliaș David, din Marina Militară, pentru bravura și destoinicia cu care a întrebuințat un mic detașament de marină la Zimnicea în 1916;
Plutonier-major Bucur G. Gheorghe, din Divizionul I artilerie călăreață, pentru bravura și credința ce a arătat pe câmpul de luptă, distingându-se la Zimnicea, la 15 septembrie 1916;
Sergent-instructor Olteanu Nicolae, din Regimentul 3 Călărași, pentru bravura și credința cu care a rămas pe poziția de la Zimnicea, împiedicând la 11 noiembrie 1916 înaintarea inamicului;
Sergent Vâlcu Nicolae și sergent Radu Dumitru, ambii din Regimentul 3 Călărași pentru bravura și credința cu care au rămas pe poziție la Zimnicea, împiedicând la 11 noiembrie1916 înaintarea inamicului;
Caporal Vochin Constantin și caporal Bărbulescu Tudor, ambii din Regimentul 3 călărași, pentru bravura și credința cu care au rămas pe poziție la Zimnicea, împiedicand la 11 noiembrie 1916 înaintarea inamicului;
Soldat Vasile Dumitru, soldat Cătănoiu Stan, soldat Stănescu Isaia, toți din Regimentul 3 călărași pentru bravura și credința cu care au rămas pe poziții la Zimnicea, împiedicând la 11 noiembrie înaintarea inamicului;
Sergent Răpițeanu Nicolae, din Divizionul I Artilerie călăreață, pentru bravura și credința cu care a comandat tunul în lupta de la Zimnicea din 15 noiembrie 1916;
Sergent Moldoveanu Nicolae din Divizionul I Artilerie călăreață, pentru bravura și credința cu care a servit tunul ca ochitor, în lupta de la Zimnicea din 15 noiembrie 1916;
Sergent A Doichiței Ion, din Divizionul I Artilerie călăreață, pentru bravura și credința cu care a transmis ordine în lupta de la Zimnicea din 15 noiembrie 1916;
Plutonier-major Grecu Ion, regimentul 20, pentru că a respins la Giurgiu numai cu o singură secție două vedete inamice ce se apropiaseră de malul românesc al Dunării;
Plutonier major Ciobanu Gheorghe, pentru bravura și priceperea cu care a condus plutonul în luptele de la Zimnicea și Adunații Copăceni;
Plutonier-major Ene Gheorghe pentru bravura cu care a executat recunoașteri pe câmpul de luptă;
Plutonier Băltoaia Dumitru, pentru bravura și destoinicia cu care a condus plutonul în lupta de la Prunaru;
Sergent instructor Chițu Ion, pentru destoinicia arătată în comanda unui pluton pe câmpul de luptă;
Sergent Tecu Marin pentru bravura și priceperea cu care a condus secția pe câmpul de luptă;
Sergent Pantilie Dumitru pentru bravura și credința cu care și-a apărat drapelul în timpul unei lupte aprige;
Sergent Boboc Spiridon pentru destoinicia cu care și-a condus patrula pe câmpul de luptă;
Caporal Toncea Crăciun pentru destoinicia cu care și-a condus patrula pe câmpul de luptă;
Caporal Lazăr Trifu, regimentul 20, pentru bravura și camaraderia ce a arătat pe câmpul de luptă în 1916, față de comandantul său de pluton grav rănit;
Soldat Avedenie Alecu pentru destoinicia cu care și-a condus patrula pe câmpul de luptă;
Soldat Nicolae Cristea, soldat Coajă Paraschiv, soldat Trupșor Stan pentru bravura ce au arătat în patrulare;
Soldat Untașu Ion, soldat Tobă Radu pentru bravura ce au arătat pe câmpul de luptă;
Soldat Velea Milea, regimentul 20 infanterie, pentru credința și dragostea de țară ce a arătat pe câmpul de luptă, nedând ascultare unui trădător;
Soldat Gheorghe Gheorghe, pentru bravura și camaraderia ce a arătat pe câmpul de luptă în 1916, față de comandantul său de pluton grav rănit.
Medalia Bărbație și Credință cu spade clasa III
Soldaților Stoian Mănăilă, Ciobanu Ianoș, Meran Nicolae, Buhăceanu Vasile, Cojocaru Haim, toți din Divizionul I cavalerie călăreață, pentru bravura și credința cu care au luptat la Zimnicea în ziua de 15 noiembrie 1916.
Virtutea Militară de Război clasa II
Plutonier major Dimancea Stan, regimentul 20, pentru bravura și destoinicia cu care a condus pe câmpul de luptă nu numai plutonul și compania, dar chiar și batalionul, atunci când toți ofițerii căzuseră răniți. La 27 octombrie 1916, în timpul luptelor de la Poiana Costilei, a luat comanda batalionului II și a respins cu energie un atac al inamicului. A fost grav rănit în cursul luptei.
Spațiul nu îngăduie enumerarea tuturor, dar ne vom reîntâlni cât de curând, pentru a evoca noi faptede eroism desfășurate de combatanții noștri teleormăneni sau regimentele teleormănene pe câmpurile de luptă ale Războiului de Întregire Națională (1916-1919).
Să ne iubim Istoria și să slăvim Eroii!
Prof. Elena Ichim, Societatea de Științe Istorice din România – Filiala Teleorman
