“Acceptaţi să deveniţi donator de organe sau nu?”. Aceasta va fi întrebarea la care teleormănenii şi nu numai trebuie să răspundă atunci când li se elibera cardul naţional de sănătate. Întrebarea va fi adresată de către medicul de familie când se va face completarea cardului, asta dacă nu se va schimba modul de scriere a cardurilor, în sensul că cel care va trebui să introducă datele să fie altul decât medicul de familie. Cardul naţional de sănătate ar putea cuprinde calitatea de donator de organe a persoanelor asigurate, menţiunea de donator de organe fiind lăsată la latitudinea donatorului.
“La eliberarea cardurilor, în procesul verbal de predare-primire, medicii de familie vor trebui să menţioneze dacă pacientul doreşte acest lucru”, a precizat medicul şef al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Marius Filip.
Pe de altă parte, fără o campanie puternică de promovare a unei astfel de idei, prea puţine persoane sunt dispuse, mai ales dacă sunt luate pe nepregătie, să ia o astfel de decizie, mulţi alexăndreni fiind reticenţi la o asemenea idee. Faptul că trebuie supuşi unei prelevări în cazul unei eventuale morţi cerebrale li se pare dramatic, privesc lucrurile ca şi cum cineva ar face un rău familiei, care este deja greu încercată, este nevoită să suporte “măcelărirea” trupului persoanei dragi.
Prea puţini privesc lucrurile cu pragmatism, mai ales cei din sânul familiei, prea puţini sunt deschişi unei astfel de idei, iar cei care sunt dispuşi sunt şi mai puţini. România este cunoscută pentru faptul că se află pe ultimele locuri în Europa în privinţa numărului donatorilor de organe. Potrivit statisticilor, avem numai un donator la un milion de locuitori. Una dintre cele mai dificile etape în activitatea de prelevare de organe o constituie interviul pe care medicul îl are cu familia pacientului aflat în moarte cerebrală, interviu în care, medicul este nevoit să depună muncă de convingere în rândul aparţinătorilor cum că persoana de care răspund este un potenţial donator, trebuie să-i convingă să-şi de acordul într-un moment critic din viaţa lor de familie. Această muncă de convingere este de multe ori abandonată de medic, prea puţini medici fiind dispuşi să poarte o astfel de discuţie în care să-i convingă pe aparţinători de binele pe care-l pot face în preajma unei tragedii iminente. Acesta este şi unul din motivele care, deşi banii alocaţi programului sunt suficienţi, organele sunt puţine, iar listele de aşteptare cuprind mii de pacienţi care speră să fie salvaţi de la moarte. Majoritatea medicilor spune că ideea unei astfel de menţiuni este bună, dar că ar fi nevoie de o campanie puternică pentru promovarea ei, deoarece în lipsa unei campanii eficiente există riscul unei reacţii de opoziţie care să ducă, nu numai la refuz în masă, dar şi la o scădere a numărului de donatori.
Printre ţările cu rată mare de donatori este Austria, de fapt ocupă locul al doilea după Spania, unde rata de transplant de la pacienţi aflaţi în moarte cerebrală este cea mai mare. În Austria funcţionează acordul prezumat, ceea ce înseamnă că încă din timpul vieţii, cei care nu vor să devină donatori, trebuie să dea o declaraţie scrisă în acest sens pe un act public. În lipsa acestui act, toţi cetăţenii sunt socotiţi donatori. (C.P.)
