Când se nasc, copiii nu prea pot face mare lucru de unii singuri. Urlă după ajutor şi aşteaptă ca ceilalţi să se ocupe de ei, indiferent că este vorba de apă, mâncare, haine sau jucării.
Merg mai apoi de-a buşilea, după care fac primii paşi şi învaţă, într-un final, să alerge. Desigur, în cursul procesului, cad adesea, se izbesc de obstacole, cedează uneori şi strigă după ajutor.
Cam aceleaşi etape ar trebui să fie normale şi în ce privşte o carieră politică. Începi într-o organizaţie studenţească, atunci când nu prea ştii mare lucru despre ce înseamnă, de fapt, munca de partid. Urmează o organizaţie de tineret, când iei contact cu noţiunea de politică la modul serios şi începi să te implici în procesul electoral, după care, urmând ordinea firească a lucrurilor, faci pasul către seniorat, mai precis către ceea ce se vrea a fi politica mare.
Desigur, procesul este unul anevoios, cu timp sacrificat, campanii electorale în care iei la pas cartierul, oraşul sau judeţul, după caz, şi multe informaţii de procesat.
De multe ori însă, tinerii comit cam aceeaşi greşeală: au impresia că pot arde etape şi că pot ajunge acolo unde şi-au propus fără să depună prea mult efort. E adevărat, dacă mama natură te-a înzestrat cu nişte calităţi speciale, a se citi un nume cu rezonanţă şi nişte părinţi potenţi financiar, lucrurile se simplifică din start.
Şi ajungi să ai impresia că, dacă ai avut norocul să poţi conta pe relaţiile părinţilor, poţi trece peste munca naivilor, care şi-au dedicat ani în şir muncii de partid. Că te poţi cocoţa direct în scaunul de lider, fără să ai idee de ce înseamnă o campanie electorală, munca de teren, mersul din poarta-n poartă şi munca de convingere dusă cu fiecare localnic în parte, de la care ai sarcina să obţii un vot. Că relaţiile părinţilor, suficiente de altfel pentru ca tu să obţii o funcţie bună în sectorul bugetar, te pot propulsa, spre exemplu, în politica mare, unde ţi-ai stabilit un obiectiv mai mult decât îndrăzneţ. (Violeta Mocanu)
