Social

Fostul deţinut politic, Stelian Ghebaru mai are o singură dorinţă: la moartea sa, să i se învelească trupul în tricolor

Carmen Dumitrescu

Unele existenţe se construiesc pe valori. Poate fi greu de crezut în aceste timpuri, în care priorităţile sunt cele egoiste, însă există printre noi oameni care îşi trăiesc viaţa spirituală la un nivel foarte înalt, supravieţuind graţie raportării la nişte concepte superioare. Patriotismul este doar un exemplu. Stelian Ghebaru este un fost deţinut politic, care locuieşte în comuna Orbeasca. Deşi are o vârstă înaintată, Stelian Ghebaru încă mai speră să meargă de Ziua Unirii la Alba Iulia, deşi, în şoaptă spune că probabil va fi “pentru ultima oară”.

Până acum, însă, a mers acolo aproape în fiecare an şi spune că nici un sentiment nu e mai înălţător decât iubirea de patrie. Dincolo de toate acestea, Stelian Ghebaru scrie poezii despre ţara pe care o iubeşte atât. Ţine la fiecare poezie şi spune că îi sunt atât de dragi, încât atunci când le reciteşte, plânge. Viaţa lui Stelian Ghebaru a fost încă de la început una grea, copilăria fiindu-i marcată profund de drama propiului său tată: “Tata, Alexandru Ghebaru, avea maşină de treierat. El a făcut 3 ani de închisoare la Turnu Măgurele, fiind acuzat de sabotaj la treierat. Nici nu începuse bine seceratul şi ne obligau să scoatem pe arie maşina pe care trebuia să agăţăm un steag roşu. Nu se găsea material pe atunci şi mama a vopsit în foi de ceapă o bucată de pânză. Treieram orz… Trebuia să  predăm un sac de orz la autorităţi. Au venit şi ne-au zis să îl acoperim să nu îl plouă. Tata l-a luat acasă şi l-a acoperit cu o tablă, sus pe nişte scaune, să nu îl ude. A doua zi au venit de la raion şi au făcut percheziţie, au spart şi gura de la o sobă veche. Căutam viermi de mătase. Tatei i-au făcut atunci dosar. Când eram elev, din cauza lui tata nu m-au făcut pionier şi îmi părea rău. Într-o zi a venit un inspector de la raion şi m-a văzut cum stau pe o piatră departe de pionieri. A vorbit cu domnul învăţător şi m-a făcut pionier pe răspunderea lui. După ce am făcut 7 clase, în anul 1954 am terminat şi am stat acasă 2 ani de zile. Am mers apoi la şcoala de mecanizatori de la SMT.”

Povestea continuă, însă, într-o notă încredibilă, ea având tot potenţialul necesar pentru a constitui baza unui roman: “Nu am avut de lucru la SMT şi m-am angajat la Olteni la un grup electrogen, la baza de recepţie. După un an m-a luat într-o seară Costică Zamfir de la Orbeasca de Sus, zicând să merg la gară să văd nişte biciclete, apoi mi-a zis să merg la Primărie că avem ceva de discutat. Eu aveam utilajele pornite. Am trimis pe unul să anunţe şeful şi să-mi aducă haina şi servieta. Am plecat cu ei cu maşina şi s-a oprit la miliţie. Am rămas doar cu şoferul. Între timp, unii cu o maşină de la Bucureşti mi-au răscolit casa şi nu au găsit nimic. La ora 1 noaptea am plecat spre Alexandria şi în deal la cimitir m-au urcat în altă maşină. Mi-au pus două sticle cu apă la picioare şi m-au păcălit că este explozibil. Trebuia să ţin piciorul între ele pentru a nu se ciocni. Am ajuns noaptea târziu la Bucureşti şi m-au dus la securitate. M-au avertizat să spun ce am făcut, altfel o să mă bată ăia. Mi-au dat să mănânc după ora 10.00 când m-au scos de la carceră, o bucată de turtă şi o cană de cafea. Mereu mă întrebau ce am făcut şi nu ştiam ce să le spun. I-am zis gardianului să îi întrebe de ce m-au adus, că nu îm venea în cap ce ar fi putut fi. La început îmi era frică pentru că gardianul le-a zis să mă ţină numai într-un colţ. Dumnezeu mi-a dat noroc mare că era acolo în celulă unul Dumitrescu Daniel care m-a învaţat să spun drept dacă am făcut fapta sau nu, Dacă nu am făcut, nu aveau voie să mă ţină mai mult de 2 luni. Mi-a zis să cer confruntare. Un colonel a zis că poate am dreptate şi s-a hotărât să mă pună faţă în faţă cu cel acre mă reclamase. Ne-a pus faţă în faţă. Colonelul a zis să ne lase singuri, dar să nu ne încăierăm. Eu auzisem de la colegul de celulă că ne pune microfoane şi să nu vorbesc prostii . Am rămas singuri. El fusese închis înaintea mea şi a mai stat 5 luni după mine, Îmi zicea să recunosc eu ce învinuire îmi bagă ăştia, să ne dea drumul mai repede. Nu am acceptat pentru că erau miniciuni. Într-o zi, căpitanul Samoilă Nicolae m-a întrebat: “Bă, vrei să pleci acasă?” I-am zis că nu şi m-a întrebat de ce. I-am zis că vreau să termin de ispăşit şi să fiu liber. Mi-a zis că mi se va da drumul că sunt nevinovat. Când m-am dus la el i-am zis “tovarăş”. Mi-a zis să îi spun domn, că tovarăşii sunt liberi iar domnii stau în puşcărie. Seara mi-au dat drumul, mi-au zis că am toate drepturile şi o să merg la muncă în continuare. Am fost urmărit mult timp după eliberare.”

Acum, Stelian Ghebaru îşi trăieşte ultimii ani din viaţă cu decenţă şi iubire faţă de neamul său. Nu e supărat din cauza experienţelor trecute, ele l-au învăţat să meargă mai departe, să lupte pentru a deveni un om, în adevăratul sens al cuvântului.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

*

code

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.