Copleșiți de bătrânețe și uitați de familii, 40 de bătrâni își duc zilele în Centrul de la Furculești

Au muncit toată viața pentru o casă și cele necesare ca să-și trăiască liniștiți ultimii ani, dar la bătrânețe s-au trezit fără nimic. Unii și-au pierdut soțiile sau soții cu care au împărțit traiul zeci de ani, alții și-au peirdut copiii, iar unii, cu vârste înaintate, chiar și nepoții. Alții au copiii plecați la muncă peste hotare, iar acasă nu mai e nimeni care să le poarte de grijă. Așa au ajuns în cămine de bătrâni sau centre medico-sociale vârstnicii pentru care bătrânețea s-a dovedit prea grea să se descurce singuri. La Centrul pentru persoane vârstnice de la Furculești, instituţie ce se numără printre cele 67 de spitale comunale transformate în 2011, prin decizia Guvernului, în azile pentru bătrâni, 40 de bunici trăiesc o bătrâneţe linştită şi redescoperă fericirea şi ocrotirea unui “acasă” unde totul este familiar, iar alți 20 se află pe lista de așteptare.

Aici, bunicii au curățenie, medicația necesară, hrană și personalitatea care nu i-a părăsit, deși ei și-au părăsit de ani de zile viața dinainte de cămin. Unii plâng atunci când vorbesc despre soțul sau soția pierdută, iar alții își plâng copiii plecați prea devreme. Mulți vorbesc despre frați și surori, despre nepoți și strănepoți, despre ceea ce au lăsat dincolo de gardul căminului.

Clădirea a fost renovată în anul 2011, iar căminul este, în prezent, dotat cu mobilier ales cu atenție pentru a oferi bătrânilor cele mai bune condiții; camerele sunt dotate cu televizor, aer condiționat și linie telefonică.

Omul sfințește locul

Elvira Tunaru a fost director al Căminului de la Furculești din anul 2012 până anul trecut, când instituția a trecut în subordinea Direcției Generale pentru Asistență Socială și Protecția Copilului și și-a pierdut personalitatea juridică. Bunicii îi spun încă “directoarea” și știu că are, în continuare, la fel de multă grijă de ei, deși au apărut unele schimbări odată cu pierderea dreptului de a lua decizii și de a avea buget propriu.

“Acum un an am pierdut personalitatea juridică, lucru cu care nu am fost niciun moment de acord, pentru că lucrurile s-au complicat mult odată cu trecerea în subordinea DGASPC. Până acum aveam buget propriu, ştiam în permanenţă de ce am nevoie pentru că sunt tot timpul aici, ne gospdăream pentru noi… Acum lucrurile s-au schimbat, sunt multe centre în subordinea DGASPC, atunci când se fac achiziţii se fac pentru toată lumea, nu numai pentru centrul pe care îl conduc eu, pentru că am eu nevoie de un lucru sau altul”, ne-a spus Elvira Tunaru.

A venit la cămin în anul 2012, pentru o perioadă determinată iniţial, după care a susţinut examenul pentru postul de director, în anul 2013. Înainte de a veni la Furculești, a lucrat la Primăria Alexandria, în cadrul aparatului de specialitate al primarului, pe probleme de asistenţă socială.

“Când am venit aici, la centru, mi-am luat o perioadă de şase luni de zile pentru a înţelege în ce măsură pot să fac faţă cerinţelor postului şi, mai ales, în ce măsură pot să fac ceva pentru bătrânii de aici. Pe mine m-au legat unele lucruri de locul acesta, încă dinainte să vin aici pe funcţia de director. Îmi amintesc că treceam pe aici spre bunicii mei, la Voievoda, şi vedeam mereu locul acesta şi mă întrebam tot timpul ce se întâmplă aici. Auzeam des poveşti despre spital, despre cum a fost construit lăcaşul, despre doctorul Săndulescu, cel care a pus piatra de temei aici… Mereu le spun bătrânilor, pentru că mulţi dintre ei, copii fiind, şi mai apoi tineri, au venit aici în perioada în care s-a construit spitalul şi au ajutat, practic, la ridicarea lui, că acum ei sunt într-o oarecare măsură la casa lor, pentru că şi ei au contribuit”, povestește “directoarea” despre locul din care spune că va pleca atunci când va simți că nu mai poate să-i ajute pe bunici.

Ajutor de la oamenii cu dare de mână

Căminul a avut, de-a lungul timpului, parte de numeroase sponsorizări, însă niciodată de bani efectiv. Demersurile au fost simple, de fiecare dată: conducerea căminului făcea o listă cu tot ceea ce era nevoie pentru bunici, iar sponsorii puneau la dispoziție ce se putea din listă. Așa au primit bătrânii saltele și lenjerii noi, veselă și tacâmuri, lucruri care se uzează repede la vârsta lor. Odată cu trecerea în subordinea DGASPC, sponsorii nu mai sunt atât de receptivi, explică Elvira Tunaru.

“Acum doi ani i-am dus, tot printr-o sponsorizare, să vadă Mănăstirea Căldărușani. S-au bucurat așa mult! Am plecat dimineața, cu tot ce trebuie după noi, le-am făcut sandvișuri, am luat apă și toate cele necesare și am pornit la drum. Am vorbit cu șoferul ca, atunci când trecem pe lângă obiective turistice, să meargă mai încet… Le-am arătat Casa Poporului, Catedrala Mântuirii Neamului, iar seara ne-am întors. Toată noaptea aceea nu au dormit. Au stat și au vorbit, cei care nu fuseseră voiau să afle cum a fost, cei care fuseseră împărtășeau impresii…”, povestește Elvira Tunaru.

Rușinea azilului

Mulți dintre bătrânii care rămân singuri refuză ideea de a-și petrece apusul vieții într-un cămin. Ideea de azil le repugnă, li se pare rușinos ca după o viață de muncă să depindă de niște străini.

“Ne-am lovit de piedici în demersurile noastre, iar în primul rând a fost reticența lor față de ideea de azil, percepeau greșit acest loc”, spune Elvira Tunaru.

Însă, din ce în ce mai mulți bunici își înving temerile și fac pasul către căminul de la Furculești, iar astfel se explică și lista de așteptare destul de lungă.

Dar nu a fost așa de la început… Elvira Tunaru ne povestește că, atunci când a preluat căminul, erau 23 de bătrâni aici.

“Am stat și m-am gândit puțin și am înțeles că nu e deloc o economie faptul că sunt puțini beneficiari, pentru că tot cam aceleași erau costurile. Am înțeles că ideal ar fi să se ocupe toate cele 40 de locuri disponibile, ca să reușim astfel să primim mai mulți bani și să creștem confortul. Și atunci am făcut aici la cămin niște pliante, cu care am mers la primarii din județ, pentru că ei știu cel mai bine cum trăiesc bătrânii din comunitățile lor. Vreau să precizez că am avut o colaborare extrem de bună cu domnii primari, şi mai ales cu domnul primar de aici, de la Furculești”, spune Elvira Tunaru.

Puțini bătrâni se reintegrează în familie

Ca să se elibereze un loc în Centrul de la Furculești, trebuie ori ca unul dintre bătrânii de aici să moară, ori să se reintegreze în familie, lucru care se întâmplă extrem de rar. Bătrânii vin aici și, în majoritatea cazurilor, rămân aici până li se termină zilele.

După ce se eliberează un loc, este demarată procedura pentru ocuparea locului cu unul dintre bătrânii de pe listă. Mai există, de asemenea, posibilitatea să vină cineva în regim de urgență, atunci când de exemplu îi ia foc casa și rămâne fără acoperiș, iar în Centru există un loc liber.

“Am avut pe cineva, un bătrân care a venit aici înghețat bocnă, stătea în gară la Olteni de ani de zile. Îi arsese casa și nu avea unde să stea, vara stătea în gară, dar iarna era mai greu…”, explică cea care are grijă de bătrâneţea celor 40 de bunici.

Și-a servit patria, dar patria nu mai are grijă de el

O familie din București, soț și soție, au ajuns la Centru ghidați fiind de pagina de internet a instituției. Mai vizitaseră și alte centre după ce văzuseră paginile de internet, însă realizaseră că imaginea formată nu se reflecta în realitate.

Tot de la București a venit la cămin şi un fost colonel, adus la Furculești de sora lui. Nu a fost niciodată căsătorit, a suferit un accident vascular în urma căruia nu mai poate să vorbească. Dar pictează, cu mâna stângă, pentru că dreapta nu și-o poate folosi,

“Noi nu ştim decât ce ne-a povestit sora lui, el nu poate să vorbească. Și-a servit patria, dar, din păcate, patria nu mai are grijă de el”, ne-a spus Elvira Tunaru.

 

Bătrâneţe, haine grele

Pe Ariclia am găsit-o croșetând. Are 93 de ani și stă la cămin de aproape cinci ani. Și-a pierdut copiii, iar nepoții sunt plecați din țară, așa că pentru ea soluția a fost să vină la căminul de la Furculești. Și-a înmormântat trei soți, pe primul l-a pierdut în război. Se simte bine aici, are zile în care este binedispusă și glumește, dar are și zile în care gândurile o năpădesc.

“Am avut aici un bătrân, eu îi ziceam Giurgică… S-a îmbolnăvit și am bănuit că are o boală urâtă, așa că l-am trimis la București, la Institutul Oncologic. A mai trăit doi ani după ce a fost confirmată boala. Cât a stat la București, am tot zis că merg la el să văd ce face. Dar am tot amânat, pentru că ceilalți aici aveau nevoie de mine… Când a venit înapoi mi-am zis că se uita în fiecare dimineața la ușa salonului și își zicea că pe ușa aia o să intre și doamna directoare, adică eu. M-am simțit foarte prost și l-am rugat să mă ierte că nu am reușit să ajung”, ne povestește cea care conduce căminul în care își duc zilele 40 de bătrâni.

Ioana are 88 de ani. Ne-a spus că e grea bătrânețea și că nu mai are putere, dar știe că nimeni nu primește mai mult decât poate duce. Se consumă când vede că nu mai poate să fie atât de activă pe cât era în tinerețe. Și-ar dori să lucreze grădina, să aibă grijă de flori, dar nu o mai ajută organismul, așa că face atât cât poate. Nu are copii, a crescut trei nepoți, însă niciunul nu are acum grijă de ea.

Tănțicile, asistentele ajunse colege de cameră la cămin

Într-una din camerele mici și cochete stau două foste asistente; una a lucrat la Spitalul Turnu Măgurele, la statistică, iar cealaltă, deși născută la Poroschia, a lucrat toată viaţa la un spital din Caracal. Au același nume și același destin: să-și petreacă bătrânețea la căminul de la Furculești. Tănțica1 are 76 de ani, dar spune că are 63. Așa se simte, de 63. E născută în luna mai și nu se împacă prea bine cu frigul; preferă vara, când poate să iasă în curte și să îngrijească florile. Are pe noptieră poze cu fiul și nora, cu nepoții și strănepotul. Tănțica2 are 72 de ani, este plină de viață, deși a avut de curând un accident vascular cerebral minor, și se bucură de tot ceea ce primește la cămin.

Aneta are 89 de ani, și-a pierdut soțul și o fetiță și cea mai mare problemă a ei este faptul că se simte singură. Nu o mai ajută ochii și nici picioarele… La cămin se simte bine, însă golul lăsat de copil și soț nu poate fi umplut de nimic. Vorbește frumos de nepoții din partea surorilor, care sunt la casele lor și care o mai sună uneori.

Domnul Tudor este din Furculești și, după o discuție aprinsă cu băiatul, despre care am aflat că are unele probleme psihice, a ajuns, cu ajutorul primarului, la cămin, de unde nu mai vrea să plece. Se simte bine aici, spune că nu-i lipseşte nimic şi că, “dacă nu erau domnul primar şi doamna directoare, poate că nici nu mai era acum”.

Familia Dragomir, Marcela și Florian, au venit de la București la Alexandria în anul 2000, iar bătrânețea și-o petrec, împreună cu pisica Julieta, la căminul de la Furculești. Nu mai au copii, și-au pierdut singurul băiat, iar căminul li s-a părut cea mai bună soluție pentru a-și putea trăi liniștiți bătrânețea.

Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere

Cu povești de viață după care s-au putea scrie romane, părăsiţi de putere și cu suferințe mai mult sau mai puțin vizibile, bătrânii de la Furculești au ales atenția cumpărată din cămin în detrimentul abandonului copiilor și nepoților. La Centru se simt bine, nu duc lipsă de nimic, nu duc grija zilei de mâine, a lipsei medicamentelor sau căldurii și, poate cel mai important pentru ei, au parte de o vorbă bună din partea celor care au grijă de ei şi de bătrâneţea lor. Știu că timpul nu iartă pe nimeni și își mai doresc un singur lucru: să le fie mai ușor. (Violeta Mocanu)

Leave a Comment

*

code